de George Coşbuc
Închinaţi-vă popoare! Dumnezeu e bun – El a pus în soare focul Verii-a tot încălzitoare; Inimă-i e sfântul soare! Stele nouă pune-n locul Stelelor ce-apun. Închinaţi-vă popoare! Dumnezeu e drept Binecuvânta-va anii Celui ce-n căinţă moare Dar de-apururi plângătoare, Trişti îşi vor avea duşmanii Inima din piept. Închinaţi-vă popoare! Dumnezeu e sfânt Dat-a umbră frumuseţii, Spre-a întineri când moare Căci atot stăpânitoare, Vecinica putere-a vieţii Trece prin mormânt. Ochiul lui Dumnezeu: poezii inedite şi regăsite/ George Coşbuc. Cluj-Napoca:Eikon Bistriţa: Charmides, 2004
0 Comments
de Camil Petrescu
Miniatură de fildeş mărită, Şi necăjită, Tu nu ştii ce să faci, Supărată pe mine: Să rîzi? Să plîngi? Dar îţi strălucesc ochii De parcă-s plini de rouă, Căci tu le faci pe amîndouă Negrăit de frumos, Cum cade câte-o rază de lumină Pe nasul unui copil mînios. Eu însă citesc mai departe şi tac… Şi tu plîngi tot mai tare, Că nu vreau să viu să te-mpac. Dar e destul ca mai tîrziu Să zîmbesc Privind într- altă parte (Mereu aplecat cu ochii-n carte) Ca să mă smuceşti furioasă de haină Şi să rîzi plîngînd de ciudă Că te-am împăcat. de Ion Vinea
Trecătorule, spune-mi ce-mi mai rămâne sau dacă nu-s un om sfârşit. O viaţă toată de bicisnicie, de lene, haz şi preacurvie , huzurind din prag în prag, m-a giugiulit, m-a legănat la sânul ei cald şi dulceag până de umblet am uitat şi-am încărunţit neînţărcat. Ce goarnă azi ar mai putea să mă tresară, ce bici de foc să-mi vie de hac, ce ştreang de griji să mă târasc-afară din scutecele unei jumătăţi de veac? Sau care astru să-mi ridice ochii spre firmament, de pe buric, când totul e ştiut, totul e trecător şi nu mă sperie nimic, nici spectrul palid ca un cartofor care de la un timp îmi dă târcoale căscând prelung orelor mele goale. Moartea de cristal: Poezii/ Ion Vinea, Editura „Vinea” 1995 de Ion Vinea
Doamne, tu eşti cel din urmă gând, mergi înaintea mea când mă cheamă steaua cea rea şi duşmanul pândind aţintit la pământ. Singur în noaptea exilului sunt fără arme, fără poruncă, fără pâine. Să mă pierd de mine-însumi aş vrea, dar mă urmează viaţa ca un câine. Doamne, mergi înaintea mea ca un înger cu sabia de lumină. Voi sparge prin beznă cărarea grea pas cu pas: ca un viteaz, ca un drumeţ, ca un tâlhar, după legile acestui negru hotar de dibuiri, de încleştări, de viclenie, până la capăt. De un cântec noaptea va fi plină. Căile tale toate duc la lumină. Moartea de cristal: Poezii/ Ion Vinea, Editura „Vinea” 1995 de George Coşbuc
Iedera care se-ntinde Pe pământ, rămâne slabă, Toţi o sfarmă cu piciorul Şi ea veştejeşte-n grabă. Dar când iedera se-nalţă Tot mai sus şi mai umbroasă Cine-o vede, o iubeşte, Lăudând-o că-i frumoasă. Astfel omul când rămâne Numai pe pământ cu gândul Toţi îl ocolesc, cu mâna De departe arătându-l, Dar când omul îşi înalţă Gândul către cer mereu Îl iubeşte toată lumea Şi-l ajută Dumnezeu. Ochiul lui Dumnezeu: poezii inedite şi regăsite/ George Coşbuc. Cluj-Napoca:Eikon Bistriţa: Charmides, 2004 de Gheorghe Grigurcu
Soarele citește cîte una din cărțile tale cu un ochi pătrunzător dizolvant expert în Vermeer vin atîtea femei să-l admire una e-n short și-n sandale cu marea-i tristețe bronzată cum marea alta cu-o coafură montană alta pe-un firav fond muzical care-i finisează mîinile. de Gellu Dorian
Sunt atîtea pajişti pline de ierburi peste ele cîntă mii de păsări, cei ce trec pe acolo le ascultă, cei ce nu trec, iarna îşi imaginează câmpii pline de flori, ciocîrlii, iuţi ca săgeţile, imtrînd în cer ca într-o inimă care a uitat să mai sîngereze. Vara vei privi cosaşii cum culcă iarba, mîini încălzite de soare cum o adună în stoguri, ouă de păsări visînd acolo zboruri spre cer, iarna, prin ochiul ferestrei, vei auzi ciripitul lor în cuibul din inima ta. Închizi fereastra. Şi zbori! / Gellu Dorian; Piteşti: Paralela 45, 2015 de Nicolae Dabija
Pomii au idei. Atunci când ninge filosofilor din ei le vine a plânge. Copacii-n văzduh cum lunecă demn – sunt mai puţin lemn şi mai mult duh. Pe dealuri de lut, şi-aduc aminte frunzele, ce le-au crescut pe rami mai înainte: ca mii de pleoape frunzişul se zbate, atât de departe, atât de aproape. când bate vântul – sunt numai dor! cu rădăcinile lor ei ţin pământul. Dar cine-i aude? Dar cine îi crede? Dar cine îi vede, pe zările ude? Copacii-n văzduh cum lunecă demn sunt mai puţin lemn şi mai mult duh. Nicolae Dabija, Fotograful de fulgere- Poezii Ed. Minerva, Bucureşti, 1998 de Gellu Dorian
A venit la mine joi să mă vadă vineri cum mă pregătesc sîmbătă să merg la biserică duminică pentru a începe treaba luni ca marţi să fiu bun pentru toate ale lumii miercuri ca joi să o iau de la capăt! Închizi fereastra. Şi zbori! / Gellu Dorian; Piteşti: Paralela 45, 2015 de Gellu Dorian
Ei nu ştiu că nu poţi inventa zilnic altă zi pe care să o priveşti în ochi ca pe o femeie care scrie ce-i spune gura muribundului care dintr-o dată şi-a dat seama că n-a lăsat nimic scris, aşa cum lasă viermele în măr restul pe care nu-l poate descrie, aşa cum fac cuvintele în vîrful pixului care fură din chiar ochii femeii lumina pe care cel terminat n-o mai poate numi, ei se doar furişează noaptea în pat şi cred că se vor trezi în zori fericiţi, ca ţiganii prin gările pline de buzunare în care le stă ascunsă ziua de mîine, ei nu sunt cu adevărat vii, sînt muribunzi, dar nu toţi muribunzii îşi pot permite o secretară care să le tragă cu forcepsul cuvintele din gură, şi, vorba poetului, ei, cînd mor, se surpă… Închizi fereastra. Şi zbori! / Gellu Dorian; Piteşti: Paralela 45, 2015 |
Arhiva
February 2024
Autori
All
|