de Ion Vinea
Doamne, tu eşti cel din urmă gând, mergi înaintea mea când mă cheamă steaua cea rea şi duşmanul pândind aţintit la pământ. Singur în noaptea exilului sunt fără arme, fără poruncă, fără pâine. Să mă pierd de mine-însumi aş vrea, dar mă urmează viaţa ca un câine. Doamne, mergi înaintea mea ca un înger cu sabia de lumină. Voi sparge prin beznă cărarea grea pas cu pas: ca un viteaz, ca un drumeţ, ca un tâlhar, după legile acestui negru hotar de dibuiri, de încleştări, de viclenie, până la capăt. De un cântec noaptea va fi plină. Căile tale toate duc la lumină. Moartea de cristal: Poezii/ Ion Vinea, Editura „Vinea” 1995
0 Comments
de George Coşbuc
Iedera care se-ntinde Pe pământ, rămâne slabă, Toţi o sfarmă cu piciorul Şi ea veştejeşte-n grabă. Dar când iedera se-nalţă Tot mai sus şi mai umbroasă Cine-o vede, o iubeşte, Lăudând-o că-i frumoasă. Astfel omul când rămâne Numai pe pământ cu gândul Toţi îl ocolesc, cu mâna De departe arătându-l, Dar când omul îşi înalţă Gândul către cer mereu Îl iubeşte toată lumea Şi-l ajută Dumnezeu. Ochiul lui Dumnezeu: poezii inedite şi regăsite/ George Coşbuc. Cluj-Napoca:Eikon Bistriţa: Charmides, 2004 de Gheorghe Grigurcu
Soarele citește cîte una din cărțile tale cu un ochi pătrunzător dizolvant expert în Vermeer vin atîtea femei să-l admire una e-n short și-n sandale cu marea-i tristețe bronzată cum marea alta cu-o coafură montană alta pe-un firav fond muzical care-i finisează mîinile. de Gellu Dorian
Sunt atîtea pajişti pline de ierburi peste ele cîntă mii de păsări, cei ce trec pe acolo le ascultă, cei ce nu trec, iarna îşi imaginează câmpii pline de flori, ciocîrlii, iuţi ca săgeţile, imtrînd în cer ca într-o inimă care a uitat să mai sîngereze. Vara vei privi cosaşii cum culcă iarba, mîini încălzite de soare cum o adună în stoguri, ouă de păsări visînd acolo zboruri spre cer, iarna, prin ochiul ferestrei, vei auzi ciripitul lor în cuibul din inima ta. Închizi fereastra. Şi zbori! / Gellu Dorian; Piteşti: Paralela 45, 2015 de Nicolae Dabija
Pomii au idei. Atunci când ninge filosofilor din ei le vine a plânge. Copacii-n văzduh cum lunecă demn – sunt mai puţin lemn şi mai mult duh. Pe dealuri de lut, şi-aduc aminte frunzele, ce le-au crescut pe rami mai înainte: ca mii de pleoape frunzişul se zbate, atât de departe, atât de aproape. când bate vântul – sunt numai dor! cu rădăcinile lor ei ţin pământul. Dar cine-i aude? Dar cine îi crede? Dar cine îi vede, pe zările ude? Copacii-n văzduh cum lunecă demn sunt mai puţin lemn şi mai mult duh. Nicolae Dabija, Fotograful de fulgere- Poezii Ed. Minerva, Bucureşti, 1998 de Gellu Dorian
A venit la mine joi să mă vadă vineri cum mă pregătesc sîmbătă să merg la biserică duminică pentru a începe treaba luni ca marţi să fiu bun pentru toate ale lumii miercuri ca joi să o iau de la capăt! Închizi fereastra. Şi zbori! / Gellu Dorian; Piteşti: Paralela 45, 2015 de Gellu Dorian
Ei nu ştiu că nu poţi inventa zilnic altă zi pe care să o priveşti în ochi ca pe o femeie care scrie ce-i spune gura muribundului care dintr-o dată şi-a dat seama că n-a lăsat nimic scris, aşa cum lasă viermele în măr restul pe care nu-l poate descrie, aşa cum fac cuvintele în vîrful pixului care fură din chiar ochii femeii lumina pe care cel terminat n-o mai poate numi, ei se doar furişează noaptea în pat şi cred că se vor trezi în zori fericiţi, ca ţiganii prin gările pline de buzunare în care le stă ascunsă ziua de mîine, ei nu sunt cu adevărat vii, sînt muribunzi, dar nu toţi muribunzii îşi pot permite o secretară care să le tragă cu forcepsul cuvintele din gură, şi, vorba poetului, ei, cînd mor, se surpă… Închizi fereastra. Şi zbori! / Gellu Dorian; Piteşti: Paralela 45, 2015 de Nicolae Dabija
Intru ca într-un depozit de dinamită în camera de cărţi cu licăr stins; mai trist – după orişice carte citită, după orice gând desluşit – mai învins. Dau la o parte pânza de păianjen de pe imperii, întâmplări, idei… Şi timpul îl aud cum, surd, se sparge-n istorii, piese, povestiri, trohei… Acolo vezi, ca la inimograf, în umbra spălăcită-a unei raze: cum frunze-eterne se preschimbă-n praf ce se depune peste alte fraze… Cărţi vechi cu pagina arsă de stele, cărţi noi, ce se-agită uşor - şi nici un licăr de prezent în ele: numai trecut şi numai viitor. Dar văd adesea, şi inima-mi tresare: în camera de cărţi, ascunsă-n ceaţă, din cărţi mucegăite cum răsare o floare vie, doldora de viaţă… Nicolae Dabija, Fotograful de fulgere- Poezii Ed. Minerva, Bucureşti, 1998 de Nicolae Dabija
Nu mă călca pe umbră că mă doare. De mă atingi cu ochiul, prind să ţip. Sunt tot o rană. Sunt pustia, care plânge spre cer cu lacrimi de nisip. Mă doare ceaţa, steaua ce-o străbate, mă doare iarba cea pe care-o calc. Şi inima în pieptul meu se zbate Ca o pisică oarbă într-un sac. Sunt raza încâlcită-ntr-o perdea, sudoarea pietrei, umbra din cărare. Mă dor tăcerea ta, şi vorba ta, atât de dragi şi de înşelătoare. Sunt rana peste care s-a pus sare, Sunt lacrima, ce-mi alunecă pe chip, Nu mă călca pe umbră că mă doare. De mă atingi cu ochiul, prind să ţip. Nicolae Dabija, Fotograful de fulgere- Poezii Ed. Minerva, Bucureşti, 1998 de Mircea Dinescu
Puneţi-mi trei catarge absurde astă-seară sînt transatlanticul din cartier sunt cîinele ceţos orbit de faruri în care glorioşii dau cu pietre pe care îl sărută beţivanii şi îl momesc golanii cu slănină. Aici plictisul ţine loc de mare şi zeul zgribulit şi fără acte va fi ucis de bunul-simţ în zori, aici amanţi se-nchid ca-ntr-o conservă aici bătrînii stau înfipţi în ziduri aici doar tusea mea devine sinceră aici zefirul zvonului aduce un chef de viaţă peste murdării: meciul de fotbal tulbură familii şi mugetul de patefon e liber şi primăvara parcă bate-n geamuri cu degetele ei de muscă verde… La urma urmei, mă-ndoiesc de tine pînă te-ating cu buzele amare. |
Arhiva
February 2024
Autori
All
|