Colindătorii

de George Coşbuc
Cad fulgii mari, încet zburând,
Şi-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând,
De mult uitarăm jocul.
De mult şi patul ne-aştepta,
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce,
 
Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Şi boul cum sufla milos,
Căldură ca să-i facă,
Drăguţ un miel cum I-au adus
Păstorii de la stână
Si îngerii albi cântau pe sus,
Cu flori de măr în mână.
 
Şi-auzi ! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu, s-opresc în drum,
Se-aud acum în tindă-
Noi stăm cu ochii pironiţi
Si fără de suflare;
Sunt îngerii din cer veniţi,
Cu Ler, oi Domnul mare !
 
Ei cântă-nălţător şi rar
Cântări de biruinţă,
Apoi se întorc şi plâng amar
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-ostaşi, şi c-a murit...
Dar s-a deschis mormântul
Şi El acum e-n cer suit
Şi judecă pământul.
 
Si până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam niciunul-
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag
In casă-ne Crăciunul.
Si când  târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Şi-n vis vedeam tot flori de măr
Şi-n faşă, mic, pe Domnul.