de Ana Blandiana
Ieri am avut o vizită simandicoasă:
A trecut pe la mine o broască ţestoasă.

De fapt avea un aer atât de serios,
Încît s-ar putea să fi fost un broscoi ţestos.

Era destul de mic şi de  tânăr, n-ai fi dat pe el doi bani,
Nu cred c-avea nici cinci sute de ani.

(Pentru că - ştiţi, desigur- aşa fără nici mun motiv
Ţestoasele trăiesc un mileniu aproximativ).

Totuşi ştia să se poarte, şi ştia să vorbească,
Şi era foarte inteligent pentru o broască.

Deoarece fusese crescut în natură,
Se pricepea în agricultură;

Şi pentru că experienţa lui era notorie,
Se pricepea grozav la istorie
Era o adevărată plăcere să-l asculţi,
Dintre domnitori îi cunoscuse pe cei mai mulţi.

Povestea  despre Brîncoveanu şi Cantemir
Şi despre alţii pe care nu mai ştiu să-i înşir.

Dar – dacă nu se lăuda- se pare
Că-l zărise chiar şi pe Ştefan cel Mare.

Despre războaie doar n-avea prea multe de spus,
Stătuse în carapace, ascuns.

Oricum, mi-ar fi plăcut să-l ascund în penal,
Să-mi sufle la istorie la extemporal.

de Ana Blandiana

Ieri dimineaţă pe la ora şapte,
Când era încă aproape noapte
Şi toţi copiii dormeau încă tun,
A fost săvârşită o crimă în prun.
Un vierme necunoscut s-a introdus
În pruna cea mai de sus.
I-a supt sângele dulce şi-n grabă
A azvârlit-o fără viaţă în iarbă.
Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat,
A plecat.
La ora opt şi zece minute apoi,
Furnicile au descoperit trupul prunii-n trifoi,
Şi l-au aşezat pioase pe-o pernă
Umplută cu foi de lucernă,
Şi l-au prohodit bătrâneşte pe rând,
Şi l-au coborât în pământ.
La ora nouă şi cinci au venit păsările, detectivii cei mici,
Şi le-au anchetat şi le-au acuzat pe furnici.
La ora zece fix au apărut procurorii cei mari,
Îmbrăcaţi în uniforme de grădinari.
Au pus întrebări prunelor înspăimântate
Şi-au cercetat totul cu severitate,
Şi-au dat în urmărire cu semnalmente ferme
Un vierme.
La ora treisprezece şi două minute exact,
Încă nu-l pomenea pe vinovat.
Ei nu ştiau că viermele nu fusese vierme, ci omidă
Pe care nu aveau cum s-o prindă,
Pentru că se transformase, fără niciun martor ocular,
Într-un fluture extraordinar
Ce se învârtea ironic şi graţios,
Ca să vadă ce se mai petrece jos ,
Iar ei, obosiţi de anchetă şi urmărire,
Se opreau din când în când să-l admire.

de Ana Blandiana

Ei, pasămite
V-am povestit
Toate întâmplările mai deosebite
Şi mă apropii de sfârşit.
Dar nu cred că am dreptul să închei
Înainte de a vă povesti despre porumbei.
Vreau să spun că orice stradă care se respectă
Nutreşte ambiţia secretă
De a se putea lăuda pe acoperişuri şi schele,
Cu cel puţin o familie de guguştiuci,
De a găzdui mărinimoasă pe sub
Streşini măcar un hulub;
Pentru că o să vă spun fără fasoane:
Porumbeii sunt un fel de blazoane,
Un fel de decoraţie,
Un titlu de nobleţe
Acordat în semn de graţie
Unor străini şi unor pieţe.
Ei bine, strada noastră, pentru meritele ei,
A fost decorată cu un stol de porumbei.
Toţi suntem mândri din cale afară
Ca de o cinste extraordinară
(Acordată numai locuitorilor de toată nobleţea,
Cum ar fi Piaţa San Marco din Veneţia).
De aceea nu există om, sau motan, sau dulău
Care să-ndrăznească să le facă vreun rău;
Iar când o maidaneză a îndrăznit 
O dată
Să-i smulgă o pană
Unuia mai stingher,
Nimeni nu i-a mai vorbit
Şi a fost alungată
Din cartier.
Toată lumea le pune fărâmituri pe pervaz
Şi îi admiră, în clipele de răgaz,
Cum se giugiulesc şi se umflă în pene
Gungurind şi rotindu-se alene,
Frumoşi şi romantici şi îndrăgostiţi,
Destul de mici pentru a fi mulţumiţi.
Iar cine îşi face timp îndeajuns
Să-i admire
Primeşte şi un scurt curs 
De iubire.
Adică-
Dar cum să vă spun să înţelegeţi şi voi?-
O lecţie practică
În care unu cu unu nu fac doi
Ca în matematică,
Ci, conform
Cu o aritmetică mai veche,
Rezultatul, enorm,
E o pereche;
Iar aceasta, subliniez din capul locului,
E unitatea de măsură a norocului.
Concluzia care se trage de aici
Este: dragii mei
Copii şi bunici,
Învăţaţi de la porumbei!

de Ana Blandiana
​Cine ştie
Răspunde fără preget
Să ridice cu dibăcie
Un deget.

Cine nu, nu.
Spune tu

-    Un maidanez este
Un locuitor din Maidania,
O ţară de peste
Ţări şi mări, lângă Spania.

-    Nu, nu  e bine!
Spune tu, Marine!

-    Un maidanez
Este un obez
Care atunci când plouă
Mai dă orez
Şi alte dovezi
De mărinimie
Şi nouă şi vouă
Şi mie şi ţie.

-    Nu, nu  e bine.
Spune tu, Sorine.

-    Dicţionarul ne învaţă
Sus şi tare
Că maidanul în turceşte
Însemnează-o piaţă-n care
Maidanezul vinde peşte.

-    Nu, nu e  bine
Spune tu, Costine!

-    Un maidanez
E un miez
De marţipan
Care se mănâncă pe maidan.

-    Nu, nu e bine.
Ascultaţi la mine:
Maidanezul e un câine
Care nu se gândeşte la ziua de mâine.

El se plimbă ziua toată
Pe stradă,

Aleargă după maşini,
Clasifică pomii după tulpini,

Se bucură copilăreşte,
Latră cu hohote, hoinăreşte

Fără nicio adresă,
Râde de căţeii din lesă,

Îşi bate joc de cei cu zgardă,
Nu-i e teamă c-o să se piardă,

Nu se gândeşte la mâine, la ieri,
Nici că-i pasă de hingheri,

Rabdă de căldură şi frig,
Nu poartă–n coadă covrig,

E liber şi fără stăpân,
Se ţine după câte-un bătrân,

Se zbenguie cu câte-un copil,
E bun, simpatic, agil,

E tandru, duios, sufletist,
Când prea vesel, când trist,

Când şui, când gură-cască,
Nu ştie să urască.

Uneori e sătul, alteori e flămând,
Face tot ce-i trece prin gând,

Sperie vrăbiile de pe maidan,
Se dă de-a dura, se joacă, e năzdrăvan,

Se împrieteneşte cu oricine,
Se simte oriunde bine,

Ştie să latre în rime,
Nu depinde de nime,

Nu speră şi nu regretă nimic,
Orice-ar face e fericit.

Iar distracţia lui din toate amiezele
E războiul cu maidanezele.