de Ana Blandiana
​Cine ştie
Răspunde fără preget
Să ridice cu dibăcie
Un deget.

Cine nu, nu.
Spune tu

-    Un maidanez este
Un locuitor din Maidania,
O ţară de peste
Ţări şi mări, lângă Spania.

-    Nu, nu  e bine!
Spune tu, Marine!

-    Un maidanez
Este un obez
Care atunci când plouă
Mai dă orez
Şi alte dovezi
De mărinimie
Şi nouă şi vouă
Şi mie şi ţie.

-    Nu, nu  e bine.
Spune tu, Sorine.

-    Dicţionarul ne învaţă
Sus şi tare
Că maidanul în turceşte
Însemnează-o piaţă-n care
Maidanezul vinde peşte.

-    Nu, nu e  bine
Spune tu, Costine!

-    Un maidanez
E un miez
De marţipan
Care se mănâncă pe maidan.

-    Nu, nu e bine.
Ascultaţi la mine:
Maidanezul e un câine
Care nu se gândeşte la ziua de mâine.

El se plimbă ziua toată
Pe stradă,

Aleargă după maşini,
Clasifică pomii după tulpini,

Se bucură copilăreşte,
Latră cu hohote, hoinăreşte

Fără nicio adresă,
Râde de căţeii din lesă,

Îşi bate joc de cei cu zgardă,
Nu-i e teamă c-o să se piardă,

Nu se gândeşte la mâine, la ieri,
Nici că-i pasă de hingheri,

Rabdă de căldură şi frig,
Nu poartă–n coadă covrig,

E liber şi fără stăpân,
Se ţine după câte-un bătrân,

Se zbenguie cu câte-un copil,
E bun, simpatic, agil,

E tandru, duios, sufletist,
Când prea vesel, când trist,

Când şui, când gură-cască,
Nu ştie să urască.

Uneori e sătul, alteori e flămând,
Face tot ce-i trece prin gând,

Sperie vrăbiile de pe maidan,
Se dă de-a dura, se joacă, e năzdrăvan,

Se împrieteneşte cu oricine,
Se simte oriunde bine,

Ştie să latre în rime,
Nu depinde de nime,

Nu speră şi nu regretă nimic,
Orice-ar face e fericit.

Iar distracţia lui din toate amiezele
E războiul cu maidanezele.

În comun
de Ana Blandiana

Deoarece
S-ar putea să fie ruşinos
Ce-o să vă spui,
Vă rog să nu-mi faceţi morală:
La mine-n odaie (pe jos)
Locuieşte un şoarece
(Pui),
Sub pardoseală,
Şi-n timp ce eu dorm
El îşi scoate încet,
Printr-o deschizătură specială
Făcută după uşă,
Mai întâi un botişor cochet,
Apoi două urechiuşe
Şi o blăniţă de un gri uniform,
Cum nu se poate mai şic,
Terminată printr-o coadă lungă şi subţire
Ca o barbă de pitic.
Şi începe să se zbenguie şi să se mire,
Să danseze şi să se fandosească
Copilăreşte,
Până când reuşeşte
Să mă trezească.
Iar atunci,
Ca şi cum ar fi făcut mare scofală,
O şterge grăbit şi mulţumit
Sub pardoseală,
Lăsând în urmă, ca-n cel mai rău vis,
O harababură de nedescris.
Şi toate astea pentru că nu mă-ndur
Să spun o singură silabă
Fără cusur,
Mai degrabă
Trei litere-n scris:
Pis...pis...
Dintre cuvinte
Cel mai mic,
Pis...pis...
Să-l audă numai
Arpagic.
Dare eu, deoarece
Sînt prea miloasă
Şi nu îl spun,
Stau cu un şoarece
În casă
În comun!